Descrie ce faci în maximum trei propoziții

Scriu pentru că îmi place să exprim subtilitățile prin texte poetice și pentru că, uneori, îmi dau seama că există mesaje pe care nu le putem transmite altfel. Poezia este o sinteză de idei și emoție, într-o formă minunată și neașteptată.

Încă de la început, poemul a fost pentru mine nu doar o formă de exprimare, ci și o modalitate de a „săpa” și de a înțelege ce se întâmplă înăuntrul și în jurul meu. A fost o revelație.

Ulterior, am descoperit că, în tot ceea ce fac, fie că este vorba despre educație, despre oamenii cu care colaborez sau despre scris, încerc să trezesc în ceilalți ceva frumos și important de care poate nici ei nu sunt conștienți. Pentru un artist, poezia devine un modus vivendi.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Probabil faptul că, în ciuda tuturor țelurilor pe care le-am atins, a competențelor pe care le-am dezvoltat și certificat și a rolurilor pe care le-am avut sau le am în viața altora, sunt un om în continuă căutare.

Într-o lume în care confortul, siguranța personală și banii sunt adesea privite ca „scopuri în viață”, a căuta ceea ce este nevăzut, urmându-ți principiile și vocea interioară, reprezintă un act de curaj. Văzut din afară, curajul seamănă uneori cu siguranța. Dinăuntru, cel puțin în cazul meu, curajul a însemnat de multe ori să merg mai departe chiar și atunci când trebuia să o iau de la capăt și când nici oamenii foarte apropiați nu înțelegeau ce voiam să împlinesc în viață.

A existat un moment specific când ai știut că nu mai poți face altceva? Ce s-a întâmplat?

Au fost mai multe astfel de momente în viața mea și nu toate au avut forma unei mari revelații. Uneori, pur și simplu, ajungi într-un punct în care înțelegi că nu mai poți trăi împotriva a ceea ce simți.

Pentru mine, scrisul a revenit de fiecare dată în astfel de momente, chiar și atunci când viața profesională, responsabilitățile sau oamenii din jur îmi spuneau că ar trebui să mă ocup de lucruri „mai importante”.

Unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles târziu este că ceea ce ne urmărește ani întregi nu este întotdeauna o obsesie. Uneori este vocație.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui

Cred că am făcut asta de multe ori fără să-mi dau seama că, de fapt, luam o decizie. Am continuat să studiez, să scriu, să învăț lucruri noi și să încep din nou în perioade în care ar fi fost mult mai simplu să rămân într-un singur loc și să spun: „Ajunge.”

Probabil că acesta este unul dintre cele mai constante lucruri din viața mea: nu am știut niciodată să mă opresc din a căuta. Am schimbat direcții, am luat-o uneori pe drumuri complicate, dar aproape întotdeauna am simțit că există încă ceva de înțeles, de învățat sau de spus.

Steaua mea călăuzitoare a fost însă întotdeauna dragostea de frumos, de bine, de adevăr și de divinitate, sub toate formele sale.

Ce te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public?

Cred că cel mai greu este să fii sincer atunci când sinceritatea nu te avantajează.

Pentru mine, a fost tăcerea. Tăcerea și rugăciunea. Am refuzat de foarte tânără să distrug vieți, să trădez oameni, să îmi încalc cuvântul și promisiunile față de mine și față de credința mea, în timp ce observam nimicnicia omului de rând, cu toate sforțările lui pentru ceva efemer, cu neputința pe care o simte în fața sorții sale și cu nebunia opoziției la fluxul inevitabil și miraculos al vieții.

Când citesc poezie, ceilalți au impresia că te ascunzi în metafore. În realitate, uneori te expui mai mult decât ai face-o într-o confesiune directă. Un vers poate spune despre ceea ce cunoști lucruri pe care nu ai fi avut curajul să le formulezi direct într-o conversație.

Și da, a meritat. Pentru că, în momentul în care un lucru devine adevăr pentru tine, faptul că l-ai ascunde nu l-ar face să dispară. Dimpotrivă, ar deveni parte din tine, ca o tumoare care te-ar măcina întreaga viață.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

„Trebuie să scrii ceea ce se vinde.”

Nu cred în asta.

Cred că trebuie să scrii ceea ce ai real de spus. Sigur că există și o responsabilitate față de cititor și, dacă vrei să îți vinzi cărțile, trebuie să înveți și această parte. Dar, dacă începi să scrii numai după ceea ce crezi că va funcționa, există riscul să ajungi să produci texte „corecte” și să pierzi tocmai lucrul care te face autor: vocea personală.

Când simți că ești blocată, ce faci în primele zece minute?

Nu mă forțez să scriu imediat.

Uneori mă ridic de la birou. Mă plimb. Ascult muzică. Privesc pe fereastră. Las lucrurile să se așeze.

Am învățat că există o diferență între lene și tăcere. Nu orice perioadă în care nu produci ceva este o perioadă pierdută. Uneori, lucrurile de care ai nevoie pentru a scrie se petrec în tine înainte să ajungă pe hârtie.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda?

I-aș spune să nu cumpere neapărat ceva. Să își păstreze banii.

Să plece singur undeva unde nu merge de obicei. Să își ia o cafea și un caiet și să meargă pe jos fără o destinație foarte precisă. Să observe oamenii, clădirile, copacii și lumina. Să scrie zece lucruri pe care le vede și zece lucruri pe care le simte.

Uneori nu avem nevoie de o soluție. Trebuie doar să scoatem mintea din aceeași cameră în care s-a blocat.

Ce carte, concept sau idee ți-a schimbat fundamental modul de a crea?

Ideea care m-a urmărit cel mai mult este că nu trebuie să înțelegem totul înainte de a începe.

Poate pentru că am tendința de a căuta sensul lucrurilor până la capăt, am avut nevoie să învăț că unele răspunsuri apar abia când faci primul pas. În scris, ca și în viață, uneori trebuie să lași întrebarea să existe liberă suficient de mult timp încât să poată apărea răspunsul.

Ce ai în telefon pe care l-ai recomanda cuiva care vrea să creeze mai constant?

Un lucru foarte simplu: aplicația de notițe.

Nu pentru că ar fi o aplicație extraordinară, ci pentru că ideile vin când vor ele, nu când avem noi timp.

Am învățat să nu îmi încarc memoria atunci când apare o imagine, o frază sau un gând care mi se pare important. Le notez, iar mintea poate rămâne liberă să creeze. Când vreau să le aștern pe hârtie, toate acele elemente pot părea banale și nefolositoare. Peste câteva zile însă, pot deveni începutul unui text. Important este ca mintea să rămână liberă și să caute ideile în continuare.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ, cine ar fi?

Aici nu aș vrea să dau un nume doar pentru că „dă bine” într-o carte.

Aș prefera să aleg un autor care a avut asupra mea o influență reală și să spun exact ce am găsit acolo. Pentru mine, această întrebare este mai puțin despre recomandarea unui nume și mai mult despre a recunoaște cine ne-a învățat să privim lumea într-un anumit fel.

„Oamenii se împiedică uneori de adevăr. Unii se ridică și merg mai departe.”

Aldous Huxley a zugrăvit în Minunata lume nouă o societate distopică pe care am putea-o întrezări astăzi. Restul sunt doar cuvinte în vânt.

Care a fost cea mai grea decizie din ultimii trei ani?

Una dintre cele mai grele decizii nu a fost neapărat alegerea între două lucruri, ci acceptarea faptului că unele lucruri nu mai pot continua în forma în care au existat până atunci.

În ultimii ani am învățat că o decizie grea nu este întotdeauna cea prin care alegi ceva nou. Uneori este aceea prin care renunți la ceea ce ți-a fost familiar pentru a face loc unei versiuni superioare a ta.

A fost vorba despre a alege între a susține ideile frumoase ale altora și a începe să mă pun pe mine pe primul loc în propria viață. Să încep să mă respect, să mă ascult, să mă bucur de toate lucrurile mărunte din minunata mea existență, să mă străduiesc să păstrez tot ce am deja frumos și să mă deschid spre lume cu încrederea că am cu adevărat ceva de transmis, astfel încât să îi ajut pe mulți dintre cei care caută.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Că uneori curajul nu arată deloc curajos.

Nu înseamnă să nu îți fie frică. Nu înseamnă să intri într-o încăpere și să știi că vei câștiga.

Uneori, curajul înseamnă să tremuri și să intri oricum. Să spui adevărul fără să știi cum va fi primit. Să începi ceva fără să ai garanția că va funcționa.

Am ajuns să cred că oamenii curajoși nu sunt cei care au mai puține frici, ci aceia care au învățat să nu își mai ia deciziile din frică.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Înseamnă să faci primul pas înainte ca toate lucrurile să fie clare.

Am făcut asta de multe ori în viața mea: am început studii noi, am schimbat direcții, am scris, am publicat și am încercat lucruri care nu aveau nicio garanție că vor deveni ceea ce speram.

Poate că diferența dintre mine și omul care așteaptă este că eu am obosit să mai aștept momentul perfect.

Nu cred că există.

Există doar momentul în care spui: „Sunt eu însămi, asta vreau și asta fac.”

Ce permisiune vrei să dai omului care are ceva important de spus sau de făcut, dar amână?

Îți dau voie să începi înainte să fii pregătit.

Îți dau voie să nu știi exact unde vei ajunge.

Îți dau voie să greșești, să te răzgândești, să o iei de la capăt.

Și, mai ales, îți dau voie să nu mai ceri tuturor garanția că ceea ce simți să faci merită făcut.

Dacă acel lucru continuă să se întoarcă la tine, poate că nu trebuie să-l mai amâni.

Poate că trebuie, pur și simplu, să-i faci loc în viața ta.